Cel mai bun răspuns
Punctul de plecare al lui Bohr a fost să ne dăm seama că mecanica clasică de la sine nu ar putea explica niciodată stabilitatea atomului. Un atom stabil are o anumită dimensiune, astfel încât orice ecuație care îl descrie trebuie să conțină o constantă fundamentală sau o combinație de constante cu o dimensiune de lungime. Constantele fundamentale clasice – și anume, sarcinile și masele electronului și ale nucleului – nu pot fi combinate pentru a face o lungime. Bohr a observat, însă, că constanta cuantică formulată de fizicianul german Max Planck are dimensiuni care, combinate cu masa și sarcina electronului, produc o măsură de lungime. Numeric, măsura se apropie de mărimea cunoscută a atomilor. Acest lucru l-a încurajat pe Bohr să folosească constanta lui Planck în căutarea unei teorii a atomului.
Planck și-a introdus constanta în 1900 într-o formulă care explica radiația luminii emise de corpurile încălzite. Conform teoriei clasice, comparabilă cantitățile de energie luminoasă ar trebui să fie produse la toate frecvențele. Acest lucru nu este doar contrar observației, ci implică și rezultatul absurd că energia totală radiată de un corp încălzit ar trebui să fie infinită. Planck a postulat că energia poate fi emisă sau absorbită doar în cantități discrete. , pe care el l-a numit quanta (cuvântul latin pentru „cât”). Cuantica energetică este legată de frecvența luminii printr-o nouă constantă fundamentală, h. Când un corp este încălzit, energia sa radiantă într-un anumit interval de frecvență este Conform teoriei clasice, proporțional cu temperatura corpului. Cu ipoteza lui Planck, însă, radiația poate apărea numai în cantități cuantice de energie. Dacă energia radiantă este mai mică decât cuantumul de energie, cantitatea de lumină din acea gamă de frecvență va fi redusă. Formula lui Planck descrie corect radiația din corpurile încălzite. Constanta lui Planck are dimensiunile acțiunii, care pot fi exprimate ca unități de energie înmulțite cu timp, unități de impuls multiplicate cu lungime sau unități de impuls unghiular. De exemplu, constanta lui Planck poate fi scrisă ca h = 6,6×10-34 joule secunde.
Folosind constanta lui Planck, Bohr a obținut o formulă precisă pentru nivelurile de energie ale atomului de hidrogen. El a postulat că impulsul unghiular al electronului este cuantificat – adică nu poate avea decât valori discrete. El a presupus că altfel electronii respectă legile mecanicii clasice călătorind în jurul nucleului pe orbite circulare. Datorită cuantificării, orbitele electronilor au dimensiuni și energii fixe. Orbitele sunt etichetate cu un număr întreg, numărul cuantic n.
Răspuns
Poate fi văzut în două moduri:
(1) Când cel mai exterior învelișul este plin, adică are 8 electroni sau 2 electroni în cazul heliului..în cazurile în care atomul și-a primit deja octecul, nu reacționează cu alți atomi.
(2) atunci când nucleul unui atom este mic..adică are un număr mai mic de protoni și nuetroni..după 137 adică Bismut atomul devine instabil deoarece are un nuecleus foarte mare (și astfel participă la reacțiile nuclere – fisiune și fuziune )
Sper că a ajutat :))