Cel mai bun răspuns
Există mai multe pronunții ale numelui:
Sevilla / səˈvɪl / ; Spaniolă: Sevilla „seh-BEE-yah”. . . IPA: / seˈβiʎa /
[seˈβiʎa] ( asculta )) este un oraș spaniol, capitala comunitate autonomă a Andaluzia și provincia Sevilia . Este situat în partea inferioară a râul Guadalquivir , în sud-vestul Peninsula Iberică . Sevilla are o populație metropolitană de aproximativ 1,5 milioane, ceea ce îl face cel mai mare oraș din Andaluzia, al patrulea ca mărime oraș din Spania
Răspuns
În ceea ce privește acei vorbitori de spaniolă, „y” și „j”, așa cum se găsește în limba engleză, nu sunt chiar „sunete diferite” ”. Și când vor pronunța „yo” cu ceva care poate fi auzit ca „jo” de către străini, nu vor crede că l-au pronunțat „diferit”
Este ca și cum te-ai întreba de ce în engleză p in pit are un sunet diferit de p in spit, primul fiind aspirat dar nu al doilea. Pentru majoritatea vorbitorilor de limba engleză există același sunet în ambele cuvinte, doar un sunet „p”. Ei pot observa că primul este aspirat doar când le spune să acorde mai multă atenție și uneori nici măcar asta. Dar în limbi precum chineza sau hindi, această diferență (sunetul de oprire bilabial fără voce aspirat față de sunetul „p”) poate chiar schimba semnificația unui cuvânt, iar în hindi sunt scrise cu litere diferite în alfabetul lor.
Aceasta este ceea ce numim diferiți „alofoni” ai unui „fonem” atunci când ne ocupăm de fonetică. În mintea vorbitorilor, ei pronunță mental un singur „sunet”, pe care îl numim „fonem”, dar sunetul respectiv are realizări diferite (alofoane), chiar dacă vorbitorii îl văd în continuare „mental” ca un singur sunet, ca un singur fonem.
În spaniolă, pronunția „y” (și „ll”, atunci când sunetul este îmbinat cu y, așa cum se întâmplă în majoritatea dialectelor) variază atât în funcție de dialect, cât și în multe dialecte are alofoni poziționali. Adică, ambele sunt pronunțate diferit în funcție de dialect (veți găsi chiar și argentinieni pronunțându-l ca sunet „sh”), iar în alte dialecte poate varia în funcție de poziție. În unele soiuri poate varia, de asemenea, diastratic (în Rioplatense, ca și în Argentina, unii o pot pronunța ca s în timpul liber sau în televiziune ca o pronunție mai ridicată, în timp ce alții o pot pronunța ca sh, unii oameni chiar variind în cadrul celor două pronunțări) .
În propriul meu dialect, ca în multe altele, pronunția „y” depinde de poziție, deci are două alofoane ca variante poziționale. De obicei îl pronunț ca [ɟ͡ʝ] (acest sunet: Africat palatal cu voce – Wikipedia ) la începutul unei propoziții („după o pauză”) sau după câteva consoane precum n și ca [ʝ] (acest sunet: Fricativ palatal cu voce – Wikipedia ) în altă parte. Chiar dacă nu sunt identice, pentru urechile vorbitorilor de limbă engleză [ɟʝ] sună ca sunetul j din sacou ([d͡ʒ], acest sunet: Africat postalveolar cu voce – Wikipedia ) și [ʝ] sună ca sunetul y în galben ([j], acest sunet: Aproximant palatal exprimat – Wikipedia ). Totuși, pentru un vorbitor de spaniolă din propria mea varietate, TOTUL este același, pronunță întotdeauna un sunet „y” așa cum îl privesc, este doar alofoane ale aceluiași fonem.
Deci, când spun „Yo inyecté”, pronunț ambele y ca [ɟ͡ʝ], cel din „yo” pentru că este la începutul propoziției și cel din „inyecté” pentru că este după un „n”. Din zer spun „tienen yema”, y este, de asemenea, un [ɟ͡ʝ] acolo, deoarece este după un „n” (ultimul n al cuvântului anterior). Dar când spun „vaya”, pronunț y ca [ʝ]. De asemenea, îl pronunț ca [ʝ] în „la yegua” sau în „vine yo”, întrucât în aceste cazuri, deși este inițial de cuvânt, nu este inițial de propoziție (nu este la începutul propoziției sau după o pauză) și, de fapt, în contextul enunțului, este între vocale dacă numărați vocala finală a cuvântului anterior.
Spaniola poate avea alte reguli complexe pentru pronunțiile alofonice ale unor alte foneme, deci există complicații similare referitor la pronunțiile lui b, g sau d. Dar cred că nu despre asta te întrebi.